| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Simona-Grazia DimaIRIZAŢIE Puteţi s-ajungeţi primii la ţintă, cu braţele pline de trofee, nu veţi cunoaşte decît tăcerea câmpului meu. Apa va coti pe lîngă voi în răsăritul tainic, chipul vi se va roti odată cu pământul, pletele voastre negre, metalice vor aminti de seminţii trecute şi de faima lor, dar vîntul va şuiera în câmp deschis, purtând tăcerea. Şi, tocmai când roadele se vor rostogoli, uşoare, în mâinile întinse, după ce-au izbândit prin luptă să-şi împlinească spusele ursitei, lumina, gingaş, neînţeles bolborosind, nimic nu veţi cunoaşte totuşi decît tăcerea, deşi senzaţia va fi de cuget fără capăt şi-un fel de var senin în mâna voastră, un rod în spulber, lăsându-se în aer fără teamă risipit, va iriza, cordial şi paşnic, senzaţia fiind un arc în inimă de negrăit răsplată, ca un clinchet blând. ŞTIUTA BUCURIE Deschid fereastra, să văd dacă lumea nu s-a prefăcut între timp în altceva, poate va sări din lutul albit un cerb ce nu lasă urme nu se vede nimic decît perdeaua de lumină, ştiuta bucurie, pămîntul se schimbă, dar calea rămîne aceeaşi, ca şi vălul pe care fac tumbe tigri, înţelepţi sub măslini mănâncă-n cerc la ţărmul mării, eterni, merindea transparentă-n mâna lor de aer, mă liniştesc, e un chin să mai cred în schimbare, de ce-ar vrea ei să plece sau să revină alţii? de unde să plece, întreb, iar vălul alb ne leagănă pe toţi, mai poţi să spui că eşti născut cu adevărat ori, poate, păpuşa acestui glăscior ce râde? ÎNŢELEPTUL ÎN AGORA DE AER Cel ce cunoaşte toate drumurile şi totuşi e gata să se lase îmbrâncit de pildă, de-un om cu câte o gâscă sălbatică în mâini două păsări proaspăt scăpate din infern, ele îl vor privi duşmănos, emanînd un straniu iz mineral, îl vor ciupi tare şi vor bate zdravăn din aripi, va ploua peste el cenuşă şi sulf, vestigii din bârlogul Cerberului, dar nu se va-ntrista, deşi tocmai în clipa aceea murmura un imn închinat Geei şi eternului Pan. Ba chiar va trece mai departe, cu degete suave abia-şi va scutura de pe veşminte praful, un gest în faţa cerului şi nepătat, din el va emana, fără cusur, antichitatea şi ne vom aduna cu el la cină, de Platon şi de Circe vorbind scăzut, în trei, în cinci, în tot mai mulţi. ŢIPĂT DE ÎNGER E o după-amiază de mult dăruită. Mai calm şi mai deposedat sunt ca uliul în planare, în mine-i numai un ţipăt de înger. Ascult ploaia prin care şiroiesc pene cereşti în drumul lor spre lună. Voi purta mereu acest Aleph gâlgâitor, sufocant, în spinare? URCUŞ PE COLINĂ Nu spune că eşti slab când suferi, atunci atingi adevărata bogăţie, tresar odgoanele şi simţi că-s bine ancorate, iar demoni de jăratic, prelinşi pe nori, îţi fac semne de-adio, prieteneşte, cu mâna. Rănit, întins pe bulgări, îmbrăţişezi pământul, înţelegând că-n tot acest răstimp de plâns te-ai odihnit rotund, în spaţiu verde, iar în curând numai acolo vei trăi, cu ştiinţă. Urci deja însorita colină. UCENICIE Vin în zbor spre căsuţa mea săracă. Nu am statui, n-am niciun templu. Deasupra porţii nu găseşti blazoane. Litere putrezite-ngraşă câmpul, comorile mi le-am cărat afară cu lopata. Să te pot adora. Şi chipul tău mă-ntâmpină acelaşi, de fiecare dată: un lac strălucitor de munte, a cărui jucăuşă prospeţime îmi taie răsuflarea. O MUZICĂ SECRETĂ A pierit ca să ne-ncerce şi de aceea a vorbit mai întâi, chicotind adolescentin, încât se vedea că inventase un joc. Fiecare silabă era esenţială, în odaia cu lămâi suave, pe jumătate din argint. Consimţise, în fine, să facă o risipă, să se spună pentru toţi cei aplecaţi asupră-i. Şi-apoi să se piardă calm în neştiut, să evadeze. Nu ne-am lăsat derutaţi, deşi pereţii absorbanţi ai încăperii şi multele cristale-n clinchet deformau sunetele, iar umbrele cădeau pieziş, chiar când explica, şi tot atunci a ciripit strident un papagal în preajmă. Ne-a dăruit de fapt o muzică secretă, o artă a orei, apoi s-a răsucit şi, oftând de voluptatea celeilalte lumi, s-a stins. Iar strănepoţii se-mprăştiară-n vântul ce-i încârlionţa, intrară pe neştiute, senini şi anonimi, spre-a-şi căuta ca-n somn geometria, în ani stufoşi, cu zile vântoase şi răsfăţate ce jinduiau să spulbere totul (degeaba însă, cuvintele nu mor). UN NUME Păsări în piaţeta fierbinte păreau că strigă un nume. Impersonal, în trombe şuierătoare, îl modula vântul. Cărămizile acelor străvechi curţi cu flori antice, care-ţi lăsau degetele mânjite de timp, nu uitau să-l scandeze mereu, de la capăt. Cum voiai să-l repeţi, nu mai exista rostire. În vid, mişcai, incandescente, buzele. Iar el răsuna tot mai clar. Atunci, aşezându-mă pe buturuga tăiată în mijlocul lumii, în scuarul baroc, cu capul în palme, am plâns. PUTERE GEAMĂNĂ Va bate ora legii tale, calea va fi deschisă, atunci când lângă tine, putere coaptă, s-a mai ţesut, uşor şi de la sine, o alta, geamănă, în aer, iar poarta grea se crapă inocent, arată, gingaşă, zăpada pe canat. Pătrunzi ca pe sub pleoape de ochi pătrunzători, incintele de unde vezi cum vine, ca un sol, ninsoarea. NOMADUL Nomad e poetul, un gingaş comerciant, deşertul ostil îi fură apa, numai cuvintele sunt peşti în mâna lui, mereu mlădioşi, tineri, şiroind de apă, gata să ţâşnească-nspre bănuite oceane, ori să-i adoarmă-n palmă, la umbra visului ce şi-a sporit puterea în somn şi proliferează enorm, devenit trup cu solzi de adevăr, la adăpost în meşteşugul mâinii protectoarea, garanta negoţului şi-a poeziei, cu nepotoliţii ei somoni ce-şi vorbesc sub bolta de piele blândă, încet trăită, în sunetul caravanei străbătând pustiul. |